Rădăcinile masajului thailandez sunt învăluite în negura istoriei, necunoscându-se la ora actuală cu precizie foarte multe detalii despre apariţia şi dezvoltarea sa în trecutul îndepărtat. În schimb, mai multe informaţii s-au păstrat despre cel considerat în mod unanim a fi fondatorul acestei arte a vindecării. Numele său a fost scris în mod diferit de-a lungul timpului, o transcriere aproximativă în caractere latine fiind Shivaga Komarapaj. De origine indiană, el avea să devină unul din cei mai cunoscuţi şi apreciaţi doctori ayurvedici ai timpului său, prieten şi medic personal al lui Buddha. Tradiţia spune că era fiul unei curtezane foarte frumoase, Salavati, care a fost silită să-l abandoneze imediat după naştere întrucât curtezanelor acelor vremuri le era interzis să aibă copii de sex bărbătesc. A doua zi după ce a fost lăsat de izbelişte într-un loc cu gunoaie, Abhaya, prinţul moştenitor al regatului (Rajabrha),  a văzut ciori ce se învârteau în jurul acelui loc şi a trimis servitorii să vadă ce era acolo. Aceştia i-au adus la cunoştinţă că au găsit un copil abandonat, iar prinţul a ordonat să fie dus la palat şi să fie crescut împreună cu ceilalţi copii. Prima parte a numelui său vine de la cuvântul „jivati” care, în limba Pali însemna „el este viu”, a doua parte fiind legată de familia prinţului.

La vârsta maturităţii, el a ales să devină medic şi a plecat în oraşul Taksila, cunoscut centru ayurvedic şi educativ al timpului, pentru a studia acolo cu învăţaţi renumiţi. Programa de studiu a acelor timpuri era de 14 ani, dar Shivaga, după şapte ani, a mers la învăţătorul său (Disapamok Achariya, în unele surse) şi i-a spus că a terminat tot ce era de studiat şi că voia să plece şi să practice. Acesta, pentru a-l pune la încercare, l-a trimis să facă un ocol al oraşului, prin păduri şi câmpuri, spunându-i să-i aducă toate plantele pe care le va considera nefolositoare pentru tratamente ayurvedice. Shivaga s-a întors după multe săptămâni, cu mâinile goale, spunând că toate plantele pe care le văzuse puteau fi folosite în tratarea unor afecţiuni şi că niciuna nu avea cum fi considerată nefolositoare. Auzindu-i răspunsul şi mulţumit fiind, învăţătorul său l-a lăsat să plece spunându-i că se putea considera de acum înainte medic.