"Cămara" - locul în care ne rugăm - este şi ea o doime: una din afară şi alta lăuntrică, materială şi duhovnicească; cea materială este din lemn sau din piatră, iar cea duhovnicească este inima sau mintea; rugăciunea lăuntrică, cînd se întîmplă ca cineva, în vreme ce se află în mijlocul oamenilor, să fie mişcat de duhul spre săvîrşirea ei, nu are nevoie nici de gură, nici de slovă tipărită, nu se foloseşte de mişcarea limbii, nici de glas, ci numai de ridicarea minţii spre Dumnezeu şi de adîncirea omului în sine însuşi, lucrare care se poate îndeplini în orice loc.

Misticul simte o nespusă pace şi bucurie înăuntrul său, pe care nici o binefacere fizică nu o poate da. Este pacea de care Hristos spunea: "Pacea mea o dau vouă" (Ioan 12, 27). Este "pacea şi bucuria în Duhul Sfînt", de care vorbeşte Sfîntul Apostol Pavel. Cînd Duhul Sfînt coboară, gîndurile necurate şi tulburătoare încetează, după cum sîngele femeii din Evanghelie s-a oprit, îndată ce s-a atins de Domnul. Sufletul se înseninează şi-i vede pe toţi oamenii buni şi-i iubeşte deopotrivă. Misticul este bun şi blînd nu numai cu oamenii, ci şi cu animalele şi cu toate fiinţele ce-l înconjoară. Se produc şi alte manifestări care însoţesc sau urmează actul contemplaţiei, ca: extazul, o dulceaţă spiritual nemărginită, care umple şi se revarsă în tot corpul şi un miros plăcut ce se răspîndeşte în jurul misticului, o căldură ce-i cuprinde inima şi întregul organism. La alţii, Rugăciunea inimii este însoţită de luminarea feţei, de apariţia unui nimb în jurul corpului sau chiar de levitaţie - ridicări în aer. Aceste manifestări şi semne exterioare ale contemplaţiei au caracter extraordinar şi nu sînt esenţiale experienţei mistice. Ceea ce este important în contemplaţie este unirea cu Dumnezeu. Dar acestea mai prezintă şi o altă parte. Diavolul se poate preface în sînge luminat şi poate produce acelaşi efect. De aceea, Sfinţii Părinţii se exprimă cu multă prudenţă şi rezervă faţă de aceste fenomene. În extaz se suspendă exerciţiul obişnuit al raţiunii şi contrastul cu realitatea din afară.

Cu privire la căldura inimii, căldură care însoţeşte Rugăciunea lui Iisus, vechii părinţi disting: 1. o căldură de ordin natural, provenind din concentrarea atenţiei şi eforturile rugăciunii; 2. o "căldură harică", indiciu al unirii minţii cu inima; 3. o căldură provenită de la diavol. Deosebirea o pot face numai cei cu o mare desprindere spirituală. Căldura naturală poate ceda locul căldurii harice. În general, această căldură, ori de unde ar fi ea, întreţine o stare de mîngîiere şi dulceaţă sufletească.

Pentru a înlătura orice rea înţelegere, vechii părinţi îi acordau o importanţă secundară, preferînd a vedea semnalele adevăratei rugăciuni nu în dulceaţa sufletească şi în căldura inimii, ci în inima înfrîntă şi smerită. Sfîntul Serafim de la Sarov: "Cînd s-a unit mintea cu inima, cînd s-a pogorît mintea în inimă, primul semn este acesta: apare un cui de foc în mijlocul inimii, iar cuiul acesta de foc şi la bărbat şi la femeie apare în centrul inimii". Acesta este primul semn că s-a pogorît mintea în inimă. Pe urmă se încălzeşte inima toată, se încălzesc umerii, coloana vertebrală şi apoi se încălzeşte tot corpul, cu mare putere.

Cînd s-a pogorît mintea în inimă, ce se întîmplă? Atunci inima se deschide şi iar se închide, inima înghite pe Iisus şi Iisus inima. Aici s-a întîlnit Hristos cu mireasa sufletului. În inimă îl vedem pe Dumnezeu prin rugăciunea cea în Duh.

Sînt sigur că fiecare dintre noi are de reperat cîteva idei din aceste cîteva rînduri. Sper doar că noi, oamenii, vom putea înţelege pînă la urmă că a te ruga nu înseamnă numai să ceri, ci rugăciunea este un mod de a echilibra tot ceea ce se întîmplă în interiorul nostru şi, bineînţeles, un mod de a stabili una dintre cele mai frumoase şi curate legături: "inima către Iisus".