Desre realitate... despre apropiere...despre interior si exterior...despre a face curatenie si despre a fii curat...despre ce inseamna camera unui copil...despre glasul si chemarea launtrica...despre experienta care se produce pentru tine...despre iubire reala si sanatasa...despre devenire...despre autenticitate...despre adevar...despre devenirea pas cu pas...despre oglindire...despre imaginea ta reala...despre intelegere...despre sensibilitate..despre trairi ce tin pentru totdeauna...despre bucuria de a fi om...despre a fii terapeut...despre minunea de a fii Om...despre...
Aceste sentimente le traiesc citind acest text.

Iata povestea...

"Ce este REAL ?” intreaba intr-o zi Iepurele, pe cand stateau unul langa altul, langa paravanul ce despartea odaia copiilor, inainte ca Nina sa intre pentru a face curat.

”Inseamna ca ceva sa zumzaie inlauntrul tau si sa ai o coada care iese inafara?”

„REAL nu inseamna din ce esti facut”, ii raspunse Calul cel Costeliv. „Este ceva ce ti se intampla. Atunci cand un copil te iubeste de mult timp, nu doar ca jucarie, ci te iubeste in CHIP REAL, atunci devii Real.”

 „Doare?”, intreaba Iepuras

„Uneori”, raspunse Calul cel Costeliv, caci el nu mintea niciodata. „Atunci cand esti real nu-ti pasa daca te doare”.

„Si cum se intampla? Dintr-o data, ca si cum ai intoarce ceasul ca sa-l pui sa sune, sau incetul cu incetul?”

„Nu se intampla dintr-odata”, spuse calul cel Costeliv.

„Devii in timp. Si tocmai de aceea asta nu li se intampla oamenilor care renunta usor sau sunt rautaciosi sau de care trebuie sa te feresti. De obicei pana ajungi sa fii real, ti-a cazut mai tot parul, ochii ti-au iesit din orbite, tremuri din toate incheieturile si esti daramat.

Toate astea nu conteaza deloc; odata ce esti real, nu poti fi urat, decat pentru oamenii care nu inteleg nimic.”

„Presupun ca tu esti real”, zise Iepurasul. Si imediat ii paru rau: Calul cel Costeliv ar fi putut fi mult prea sensibil. Insa Calul ii zambi.

„Unchiul Baiatului m-a facut sa fiu Real”, spuse el.

„Asta s-a petrecut acum multi ani, dar odata ce esti real, nu ai cum sa devii nereal. Este un lucru care tine pentru totdeauna.”

 

 

 

                                                           Margery Williams, The Velveteen Rabbit

În vremea pe cînd ţara noastră era sub stăpînirea turcilor, un slujitor de-ai lor, un agă ce strîngea birurile de la locuitori pentru sultanul lor din Ţarigrad, înnoptează într-un sat. Trebuind să mîie în sat pe noapte, el spuse vornicului satului să-i găsească o gazdă unde să nu fie nimenea mai mare decît dînsul.
Vornicul se gîndi el în fel şi chip şi îşi aduse aminte că la marginea satului era o vădană, care nu mai avea pe nimenea pe lîngă dînsa, decît un copilaş de ţîţă.
Merseră ei împreună la casa văduvei, se culcă aga într-o odaie ce era părete în părete cu aceea unde trebuia să se culce gazda, iar vornicul se întoarse acasă mulţumit că a găsit gazdă după placul turcului.
Dar copilul femeii celeia era o prubă de copil rău şi năsîlnic, nevoie mare!
Aşa, pe cînd turcul de-abia aţipise, unde nu se puse copilul pe orăcăit ... şi orac! orac! pînă în zorii zilei, de n-a mai putut bietul turc să închidă ochii.
A doua zi cînd a venit vornicul să-l ia pe agă, îl găsi cu ochii roşii de neodihnă.
Cum dădu cu ochii de vornic, turcul şi începu cu gura:
- Ama bine bre eu spus la tine să dai la un casă unde să nu fie altul mai mare decît mine.
- Bine, măria ta, eu te-am dat la casa unde toţi sînt mai mici.
- Mai mici, pe dracu! Tot noaptea n-am hodinit din pricina lui ala mititel. Tu nu ştii că ala mititel îi mai mare decît mine, decît toţi, decît toată lumea şi decît domnul şi chiar sultanul?
Că el nu ştie de frică ori de ruşine, că mai este om străin în casă - zise turcul arătînd la copilul ce, culcat în covată lîngă sobă, dormea  liniştit acum, în ciuda lui.

din culegerea Poveşti, snoave şi legende, de I. Chiţimia  

Aceasta naratiune clarifica acceptarea realitatii asa cum este ea (intotdeauna in devenire) si nu asa cum ma tem sau cum cred ca este.

Povestirea aprofundeaza, totodata, aspectele legate de: sentiment, nevoie si cerinta care constituie cel mai recomandat mod de a raporta enenimente al stari si situatii fara a le judeca.

Batranul chinez ar putea sa vi se para un om rece si fara emotii. El ramane intotdeauna in miscare, admitand senin ceea ce se intampla, iar atitudinea sa, in raport cu a satenilor agitati si tulburati, este caracterizata de o pace desavarsita, tacuta si increzatoare.

 

Un chinez sarac starnea gelozia si invidia celor mai bogati oameni din tinutul lui pentru ca avea un cal alb extrordinar. De fiecare data cand i se propunea o avere pentru acel animal, batranul raspundea: “Acest cal este mai mult decat un animal, pentru mine este un prieten, nu pot sa-l vand”

Intr-o zi, calul a disparut. Vecinii adunati in fata grajdiului gol isi dadeau cu parerea: “Batran prost, era de asteptat sa ti-l fure. De ce nu l-ai vandut? Ce nenorocire!” Batranul se arata mult mai rezervat: “Sa nu exageram, spuse el. Sa spunem doar ca acel cal nu se mai afla in grajd. Acesta este un fapt. Restul nu e decat o apreciere din partea voastra. Cum sa stiu daca este ceva bine sau ceva rau? Nu cunoastem decat o parte a intamplarii. Cine stie ce mai poate interveni?”

Oamenii incepura sa-si bata joc de batran. Il considerau de mult timp un om sarac cu duhul. Dar peste 15 zile, calul alb se intoase acasa. Nu fusese furat, pur si simplu fugise in salbaticie, de unde venise insotit de o duzina de cai salbatici. Satenii se adunara din nou:

“-Aveai dreptate, nu a fost o nenorocire, ci o binecuvantare.

-Nu as merge atat de departe spuse taranul. Sa ne multumim sa spune ca acel cal alb s-a intors. Cum sa stim daca acesta este un noroc sau un nenoroc? Nu este decat un episod. Putem sa stim continutul unei carti citind numai o fraza?”.

Satenii se risipira din nou pe la casele lor, convinsi ca batranul batea campii. Sa primesti 12 cai superbi era negresit un dar din ceruri. Cine putea nega acest lucru? Fiul batranului incepuse sa dreseze caii. Insa unul dintre ei il arunca la pamant si il strivi sub copite. Satenii venira din nou sa-si dea cu parerea:

“-Bietul de tine!Aveai dreptate, caii astia salbatici nu ti-au adus noroc. Iata ca unicul tau fiu este schilodit. Cine te va mai ajuta la batranete? Esti intr-adevar de plans.

-Vedeti, spuse batranul, nu va grabiti. Fiul meu nu-si mai poate folosi picioarele, asta e tot. Cine stie ce ne va aduce acest lucru? Viata se arata pas cu pas, nimeni nu poate prezice viitorul”.

Dupa ceva timp, izbucni razboiul, toti tinerii din sat au fost inrolati, mai putin invalidul.

“-Batrane, se plansera satenii, aveai dreptate, fiul tau nu mai poate merge dar ramane langa tine, in timp ce fii nostri vor fi ucisi in timpul luptelor.

-Va rog, raspunse batranul, nu judecati pripit. Tinerii vostri au fost inrolati in armata, al meu a ramas acasa, este tot ce putem spune. Singur Dumnezeu stie daca acesta este un lucru bun sau rau”.

 

de Thomas d’Ansembourg

PALATUL SUFLETULUI

Palatul sufletului are o mulţime de încăperi. Fiecare cameră are farmecul, misterul şi parfumul ei unic. Prin multe dintre ele au trecut, sau chiar s-au stabilit, persoane care, de-a lungul anilor, au lăsat daruri spirituale, unii chiar punându-şi amprenta prezenţei, modelând stiluri şi decoraţiuni interioare.

Există însă şi spaţii nevizitabile, sufocate între pereţi tapetaţi cu indiferenţă, spaţii care păstrează scheletele luptelor interioare, ale dramelor şi întrebărilor fără răspuns, şi chiar ciornele corigenţelor emoţionale. Când intrăm uneori, sub pretextul de-a aerisi, de fapt aduşi de porniri obscure, asemenea acelora care revin la locul crimelor comise, ne împleticim în lanţuri de spaime, ne întâmpină, sadic, urletul de lup al temerilor, ne istovesc himerele traumatice ale confruntărilor tenebroase.

Viaţa ne oferă, zgârcit, dreptul sau speranţa de a clădi şi decora coridoare de lumină, săli, nişe şi firide în care stau frumuseţi şi valori niciodată visate. Pe unele dintre ele le descoperim accidental, altele ne sunt interzise. Din păcate pentru noi, planurile de construcţie ale marelui Creator au fost desenate pe hârtia virtuală a imaginaţiei şi nu s-au păstrat. Hotărât lucru, un gest deliberat.

 
Aşa că sufletele sunt, ele însele, o parte din arsenalul ispitelor sădite în calea noastră, bieţi muritori, plante din Taina dintâi a cunoaşterii, spre a ne face să pornim, din timp în timp, în aventura miraculoasă a explorării vreuneia dintre ele. În mână, ţinut strâns, ghemul de lână din care urmează să desfacem, centimetru cu centimetru, firul Ariadnei. Şi pornim, cu credinţa că suntem bine echipaţi, în expediţia interactivă pe care o numim, neîncăpător cuvânt, iubire.

Ne îndrăgostim, invariabil, de acel unic, sofisticat miracol arhitectonic, iluminat convergent de aşteptări şi speranţe, care se re-creează permanent în fantasme, şi ne cazăm, fără de veste, în noua reşedinţă, dăruind, pe negândite, palatul nostru în schimb. Experienţa fascinantă a unui habitat pe care nu dorim să-l părăsim vreodată.

După o vreme, avem impresia că ne descurcăm pe culoarul principal la fel de bine ca acasă: ştim înălţimea treptelor de la scări şi densitatea fericirii sau a tristeţii din saloane. Dar, în acelaşi timp, nu ne putem opri să nu privim, cu omenească îngrijorare, zăvoarele ferecate de pe ultimele uşi, pe sub care se strecoară lumina, şi pentru ale căror lacăte sperăm să primim sau, de nu, să găsim cheia potrivită.

Viaţa curge totuşi domol, iar fericirea de a fi acolo amestecă vise cu realităţi, prevenind mişcarea filmului pentru albume fotografice a căror calitate credem că poate să reziste timpului. Din timp în timp, suflul obişnuinţei ameninţă să stingă flacăra sfeşnicului care ne luminează paşii prin saloane, obligându-ne la bâjbâiala de care ne temeam, şi-apoi poate veni şi ziua genunchilor juliţi pe trepte, ceea ce duce la dorinţa de a schimba opţiunea de prelungire contractuală. Mai mult, dacă măsurile de întreţinere a locuinţei se lasă aşteptate, ori sentimentele evanescente ale proprietarului vor rezidi intrări, ne vom putea trezi, la fel de fără veste cum am intrat, în stradă.
Ba se mai poate întâmpla ca printre vizitatorii locului să apară vreo persoană calificată în domeniul arhitecturii de interioare, care să sugereze cumva, proprietarului, o schimbare sumară, ca, de pildă, mutarea unui tablou de pe un perete pe altul, pentru a-l pune, zice el, într-o lumină mai bună. O încercare e pe cale de-a se naşte.

Un ciocan loveşte capul unui cui de susţinere şi … peretele sună a gol. Dintr-odată, suntem confruntaţi cu speologica revelaţie a unei descoperiri majore: o imensă încăpere neumblată vreodată de paşi sau umbre. Arhitectul, incitat de generozitatea spaţiului, începe să-l decoreze. Locatarul de drept, neştiutor de existenţa acestui loc, de dimensiuni comparabile cu interiorul unei catedrale gotice, nu-i percepe lipsa.
Bulversat de noua realitate, proprietarul palatului se lasă pradă infatuării şi, îndemnat de entuziasmul noului venit, îşi mută centrul de greutate al preocupărilor în noua zonă de influenţă.

Cu timpul, palatul devine un duplex, cu acces separat pentru fiecare din cei doi, fostul chiriaş şi arhitectul de talent.
Aflaţi în atare situaţie, la o adevărată intersecţie a incursiunii în noi înşine, ne putem întreba: unde începe infidelitatea? Care este punctul de redistribuire a resurselor sentimentale? Cine are în mână capătul pompei de alimentare cu dragoste? Care e ziua fatidică de emitere a cartelelor de raţie zilnică pentru atenţia faţă de partener ?
Şi, ca un făcut, tot atunci privirea ni se opreşte, ca din întâmplare, pe un poster, care avertizează că în ziua bilanţului vom fi evaluaţi nu doar pentru faptele bune şi rele, ci şi pentru absenţa curajului de a lupta pentru păstrarea unei imense trăiri pe care am îngropat-o în cripta renunţării. Pentru ca….?

Autor-Tristan
Editura FOR YOU

Despre prietenie

de Mircea Eliade

Se spune ca a fi sincer inseamna a nu ascunde nimic celuilalt, a te deschide tot. Este exact, dar criteriul acestei sinceritati il are intotdeauna celalalt, si nu tu. Esti considerat sincer nu "când nu ascunzi nimic" celuilalt, ci când nu ascunzi ceea ce se asteapta de la tine sa nu ascunzi. Este poate paradoxal, dar asa e; sinceritatea ta nu se verifica prin tine, ci prin celalalt. Esti considerat sincer numai când spui ceea ce vrea si ceea ce asteapta altul de la tine sa spui.

Daca ii marturisesti unei prietene ca e frumoasa si inteligenta, in timp ce ea nu e nici una, nici alta, nu esti sincer. Daca ii spui ca e urâta si foarte putin desteapta, esti sincer. Dar marturiseste-i ca toate acestea n-au absolut nici o importanta, ca altele sunt lucrurile pe care ai dori sa i le spui, ca isi macina timpul intr-un mod stupid, ca traieste o himera, ca viesaza la lucruri care o indeparteaza de adevar si de fericire - atunci sigur nu esti nici sincer, esti nebun.

Este poate ciudat, dar ne temem de o lume "defavorabila", de un mediu strain, cu care nu putem comunica, fata de care nu putem fi "sinceri". Pentru a nu fi singuri vrem ca lumea sa fie sincera cu noi. Doar sinceritatea ne da acea certitudine ca suntem inconjurati de prieteni, de oameni care ne iubesc, ca nu suntem singuri. De aceea in ceasurile de mare singuratate se fac cele mai multe confersiuni, se deschid sufletele, oamenii se cauta unul pe altul: tocmai pentru a anula acel sentiment al izolarii definitive. Sinceritatea este si ea, ca atâtea altele, un aspect al instinctului de conservare. De fapt, sinceritatea participa la acea complicata clasa de sentimente si orgoliu care se numeste prietenie si care, trebuie s-o recunoastem, constituie unul din cele mai serioase motive pentru a iubi viata.

In prietenie se intâmpla acelasi lucru: esti iubit nu pentru ceea ce esti tu, ci pentru ceea ce vede si crede prietenul tau in tine. Tu, omul, esti sacrificat intotdeauna. Esti iubit nu pentru tine, ci pentru ceea ce poti da, ceea ce poti justifica, verifica, contrazice sau afirma in sentimentele prietenului. Si nu te poti plânge, pentru ca si tu faci la fel; toata lumea face la fel.

Ceea ce intristeaza oarecum intr-o prietenie este faptul ca fiecare dintre prieteni sacrifica libertatea celuilalt. Prin "libertate" inteleg suma posibilitatilor lui, vointa lui de a se schimba, de a se modifica, de a se compromite. Esti iubit pentru ca prietenii s-au obisnuit cu tine sa te vada pe strada, sa te intâlneasca la un anumit local sau pe terenul de sport, s-au obisnuit sa mergi cu ei la cinematograf, in vizita la cunostinte, sa-ti placa in general ceea ce le place si lor, sa gândesti, in general, ceea ce gândesc si ei. Unde esti tu in toate aceste sentimente ale lor? Esti descompus, distribuit si asimilat dupa vointa sau capriciul lor; iar tu faci la fel. Daca intr-o zi vrei sa faci altceva decât ceea ce se asteapta de la tine sa faci, atunci nu mai esti un bun prieten, atunci incomodezi, obosesti, stânjenesti. Câteodata esti tolerat; aceasta e tot ce poate oferi dragostea prietenilor tai libertatii tale: toleranta.

Zilele trecute incercam sa vorbesc cu câtiva prieteni despre moarte, iar ei parca mi-ar fi spus: "Draga, fii serios si lasa prostiile la o parte!". Ei nu intelegeau ca ceea ce le apare lor drept prostii poate insemna pentru mine o problema esentiala. Si atunci m-am intrebat ce ar spune prietenii mei daca as savârsi un act compromitator, dar cerut urgent de libertatea mea? Si mi-am dat seama ca n-ar judeca schimbarea din punctul meu de vedere. Ei n-ar incerca sa treaca o clipa in mine, ca sa-mi inteleaga nebunia. M-ar decreta nebun, m-ar tolera sau m-ar lasa singur. In nici un caz n-ar trece in mine. Or, dragostea adevarata nu inseamna decât aceasta completa renuntare la individualitatea ta pentru a trece in celalalt.

O prietenie nu se verifica numai prin libertatea pe care i-o acorzi celuilalt. A ajuta pe un prieten la nevoie, a-l incalzi cu mângâierile tale, a-l inconjura cu "sinceritatile" tale nu inseamna nimic. Altele sunt adevaratele probe ale prieteniei: a nu-i incalca libertatea, a nu-l judeca din punctul tau de vedere (care poate fi real si justificabil, dar poate nu corespunde experientei destinului celuilalt), a nu-l pretui prin ceea ce iti convine sau te amuza pe tine, ci pentru ceea ce trebuie el sa realizeze ca sa ajunga un om, iar nu un simplu manechin.

Toate acestea insa nu ti le cere nimeni, dupa cum nimeni nu-ti cere adevarata sinceritate, ci numai acea sinceritate pe care o doreste el. Nu uitati ca intr-o prietenie nu conteaza numai ceea ce ia celalalt. Fiecare luam mai putin decât ar trebui. Acesta este marele nostru pacat: ca nu ne e sete de mult, ca ne multumim cu sferturi; de aceea avem fiecare dintre noi atâta spaima de ridicol. Nu numai ca nu dam cat ar trebui, dar si luam cu mult mai putin decat ni se ofera.

 

 

Pescarusul Livingstone

de Richard Bach



Era dimineata si un soare proaspat stralucea in aur peste clipocitul marii domoale. La o mila de tarm, o barca de pescari legase prietenie cu apa, iar chemarea pentru Breakfast Flock scinteiase in aer, pina cind aparu un stol de o mie de pescarusi care incercau, zvicnind si zbatindu-se, sa obtina citeva firmituri de hrana. Incepea o noua zi de munca. Dar departe si singur, strain de orice barca si tarm, Pescarusul Jonathan Livingstone exersa. La trei sute de picioare inaltime, el isi cobori picioarele palmate, isi ridica ciocul straduindu-se sa-si mentina, cu greutate, aripile intr-un arc dureros. Acesta ii ingaduia sa zboare nespus de incet, si-acum el incetinise pina ce vintul ii devenea o soapta-n obraz, iar oceanul statea neclintit sub el. Isi ingusta ochii intr-o concentrare cumplita, isi tinea rasuflarea, isi incorda aripile ... inca ... inca putin. Penele i se zburlira, se afla in limita de viteza si cazu. Pescarusii, dupa cum stiti, n-ating niciodata acest prag. A se poticni in zbor este pentru ei rusine si mare ocara. Dar Pescarusul Jonathan Livingstone, fara a se rusina, isi intinse din nou aripile in arcul acela tremurator, mai incet, si mai incet, si incerca poticnindu-se din nou ; nu era o pasare ca oricare. Cei mai multi pescarusi nu cauta sa invete decit elementele de baza ale zborului - cum sa ajunga de pe mal la hrana si inapoi. Pentru cei mai multi pescarusi, nu zborul conteza, ci hrana. Dar pentru acest pescarus, insusi zborul era o hrana. Mai mult decit orice pe lume, Pescarusului Jonathan Livingston ii placea sa zboare. Acest fel de a gindi, observase si el, nu este deloc mijlocul prin care sa devina popular printre celelalte pasari. Chiar si parintii lui se ingrozisera vazind ca Jonathan isi petrecea zile intregi de unul singur, facind sute de planari joase, exersind. Nu stia de ce, dar cind zbura deasupra apei, la altitudini mai joase decit jumatate din intinderea aripilor sale, putea sa stea in aer mai mult, cu mai multa usurinta. Plutirile lui nu se mai incheiau cu obisnuita cadere in picioare care improsca marea, ci cu un lung siaj orizontal, in care atingea suprafata cu picioarele strinse aerodinamic pe linga corp. Cind isi incepuse glisadele aterizind cu picioarele in sus pe plaja, strabatind apoi cu pasul lungimea glisadei sale in nisip, parintii lui se ingrozisera si mai mult. " De ce, Jon, de ce ? " il intreba mama lui. " De ce-ti vine atit de greu sa fii la fel cu ceilalti din stol, Jon ? De ce nu lasi pelicanii sau albatrosii sa zboare asa de jos ? De ce nu maninci ? Fiule, ai ajuns numai pene si os! " " Nu-mi pasa ca am ajuns numai pene si os, mami. Vreau sa stiu ce pot realiza in vazduh si ce nu. Atita tot. Vreau sa stiu . " " Asculta Jonathan ", i-a spus tatal, nu fara blindete. " Iarna nu e prea departe. Barcile or sa fie putine, iar pestele de la suprafata va inota mai la fund. Daca tot vrei sa inveti, invata despre hrana si cum se obtine. Povestea asta cu zborul e buna, nu zic nu, dar nu poti sa te hranesti cu glisade, o stii si tu. Nu uita ca zbori ca sa te hranesti". Supus, Jonathan a incuviintat. Zilele urmatoare, a incercat sa se poarte ca ceilalti pescarusi; a incercat, intr-adevar, tipind si luptind cot la cot cu stolul, pe linga diguri si barci de pescuit, plonjind dupa resturi de peste si piine. Dar nu a reusit deloc. Nu are nici un rost, se gindea el, scapind intentionat un mic hering - obtinut cu multa greutate, drept in gura unui pescarus batrin si flamind care-l fugarea. Mai bine mi-as petrece timpul asta invatind sa zbor. Sint atitea lucruri de invatat.
N-a trecut mult si Pescarusul Jonathan era din nou singur, departe pe mare, flamind fericit, invatind. Il preocupa viteza si dupa o saptamina de exercitiu stia, despre viteza mai multe lucruri decit cel mai rapid pescarus in viata.
La o mie de picioare, dind din aripi cu toata puterea, s-a angajat intr-un picaj vertical ametitor, si astfel si-a dat seama de ce pescarusii nu se lanseaza in picaj. In numai sase secunde atinsese saptezeci de mile pe ora, viteza la care daca iti ridici aripile, iti pierzi echilibrul. De fiecare data se intimpla la fel. Desi era prudent, desi se folosea de intreaga sa indeminare, la viteze foarte mari isi pierdea controlul. Se inalta la o mie de picioare. La inceput, cu toata puterea drept inainte apoi isi lua avint, dind din aripi, si-si dadea drumul vertical. Atunci, de fiecare data, aripa stinga i se bloca la ridicare, el se rasucea violent spre stinga, isi oprea si aripa dreapta ca sa se redreseze, si tisnea ca focul intr-o vrila salbatica spre dreapta. Nu putea sa se concentreze indeajuns, cind isi ridica aripile. De zece ori a incercat si tot de zece ori - zburind cu saptezeci de mile pe ora - a explodat intr-o masa involburata de pene, fara control, prabusindu-se in apa. Secretul, isi spunea el apoi, ud leoarca, este sa-ti tii aripile nemiscate la viteze mari - sa dai din aripi pina atingi cincizeci de mile pe ora, si apoi sa le tii nemiscate. A incercat din nou, de la doua mii de picioare inaltime, rostogolindu-se in picaj, cu ciocul drept in jos, cu aripile intinse si nemiscate din clipa in care a depasit cincizeci de mile pe ora. I-a trebuit o forta teribila, dar a izbutit. In zece secunde a atins peste nouazeci de mile pe ora. Jonathan stabilise recordul mondial pentru pescarusi de viteza. Dar victoria a fost de scurta durata. In clipa in care a inceput redresarea, in clipa in care si-a schimbat unghiul aripilor, a cazut in acelasi dezechilibru cumplit care, la nouazeci de mile pe ora, l-a izbit cu puterea dinamitei. Pescarusul Jonathan a explodat intre cer si pamint si s-a izbit de apa tare ca piatra. Cind si-a revenit era noaptea tirziu, iar el plutea in lumina lunii pe suprafata oceanului. Aripile-i erau doua bare zgrumturoase de plumb, dar greutatea insuccesului parca atirna si mai greu pe umerii lui. Isi dorea, vlaguit, ca aceasta greutate sa-l traga incet la fund, sa puna capat la toate. Pe cind se scufunda usor, o voce seaca, stranie se ridica din launtrul lui. N-am ce sa fac. Sint un pescarus. Sint marginit prin insasi natura mea. Daca as fi invatat atit de multe despre zbor, as avea in cap diagrame, nu creier. Daca m-as fi nascut sa zbor cu viteza, as avea aripi scurte ca soimul si m-as hrani cu soareci in loc de pesti. Avea dreptate tata. Trebuie sa uit astea. Trebuie sa ma intorc acasa la stol si sa fiu multumit cu ceea ce sint, un biet pescarus marginit. Vocea se stinse, si Jonathan aproba. Noaptea, locul pescarusului e pe mal, si din clipa aceea el jura ca va deveni un pescarus normal. Asa toata lumea va fi multumita. Si se desprinse cu greu de apa intunecata si zbura catre tarm, multumit de ceea ce invatase despre zborul jos care usureaza munca. Nu, si-a spus. Am terminat cu ceea ce am fost, s-a terminat cu tot ce am invatat. Sint un pescarus ca oricare alt pescarus, si voi zbura ca un pescarus de rind. S-a ridicat, cu greu, pina la o suta de picioare, si a dat cu putere din aripi, grabindu-se spre tarm. Hotarirea de a se comporta ca orice alt pescarus din stol, il facea fericit. Nu va mai avea nici o legatura cu forta care-l indemnase sa invete, nu va mai cunoaste nici ispita, nici infringerea. Si era atit de bine, sa nu se mai gindeasca la nimic si sa zboare spre tarm. " Intuneric !". Vocea scrisni alarmata. " Pescarusii nu zboara niciodata pe intuneric". Jonathan nu i-a dat ascultare. E atit de bine, isi spunea el. Luna si luminile care licareau pe apa, aruncind mici reflexe de far in noapte, iar in jur atita liniste, atita nemiscare ... Coboara! Pescarusii nu zboara niciodata pe intuneric! Daca ai fi fost nascut sa zbori pe intuneric, ai avea ochi de bufnita! Ai avea diagrame in loc de creier. Ai avea aripile scurte ale soimului! Acolo, in noapte la o suta de picioare inaltime, Pescarusul Jonathan Livingston clipi. Disparusera toate, si hotaririle lui si durerea. ARIPILE SCURTE. " Aripile scurte ale soimului ". Iata raspunsul! Ce prost am fost! Am nevoie de niste aripioare minuscule, trebuie sa-mi indoi aripile si sa zbor numai cu virful lor! "Aripi scurte !". Se inalta la doua mii de picioare deasupra apei intunecate si, fara sa se mai gindeasca la insucces sau la moarte, isi strinse aripile pe linga corp. Isi intindea numai virfurile lor, pumnale inguste si ascutite, si se lansa intr-o cadere verticala. Vintul ii huruia monstruos in cap. Saptezeci de mile pe ora, nouazeci, o suta douazeci, si mai repede; cu o zvicnire a aripilor usoara, abia simtita se redresa din picaj si zbura pe deasupra valurilor, o ghiulea cenusie de tun sub lumina lunii. Inchise ochii impotriva vintului, cuprins de fericire. O suta patruzeci de mile pe ora! Iar controlul perfect! Daca as plonja de la cinci mii de picioare, in loc de doua mii, ma intreb oare, cit de repede... Juramintul de mai inainte fusese uitat. Pierise odata cu vintul. Si totusi nu se simtea vinovat ca nu se tinuse de cuvint. Asemenea fagaduieli sint pentru pescarusii de rind! Dar cel care a atins maiestria, nu are nevoie de asemenea juraminte. La rasaritul soarelui, Pescarusul Jonathan exersa din nou. De la inaltimea de cinci mii de picioare, barcile de pescari pareau mici puncte pe suprafata albastra a apei. Breakfast Flock era un nor difuz din fire de praf, care se roteau. Era viu, cuprins de un tremur de placere abia simtit, mindru ca isi stapinea frica. Atunci, fara ceremonie, isi strinse aripile, intinzindu-si numai virfurile scurte si ascutite, si plonja in apa. Dupa ce trecu de patru mii de picioare, atinse viteza maxima; vintul era un zid puternic de sunet. Nu mai putea mari viteza. Zbura drept in sus, cu doua sute paisprezece mile pe ora. A inghitit in gol, stiind ca daca i s-ar desface aripile la o asemenea viteza s-ar transforma intr-un milion de farimituri de pescarus. Dar viteza era putere, viteza era bucurie, viteza era frumusete pura. Incepu redresarea la o mie de picioare, iar virfurile aripilor tremurau si vuiau inabusit in vintul acela cumplit, barca si multimea de pescarusi se clatinau si veneau cu iuteala de meteori, chiar in intimpinarea lui. Nu se putea opri; nici macar nu stia cum sa se intoarca la viteza asta. Ciocnirea insemna moarte fulgeratoare. Asa ca inchise ochii. In dimineata aceea, indata dupa rasaritul soarelui, Jonathan L.P. a trecut ca o sageata prin Breakfast Flock, depasind doua sute douasprezece mile pe ora, cu ochii inchisi, intr-un urias tipat vijiitor de vint si de pene. Pescarusul Norocului i-a zimbit de data aceasta, nimeni nu a fost omorit. Cind si-a ridicat ciocul drept spre cer, inca mai gonea cu o suta saizeci de mile pe ora. Cind a coborit la douazeci de mile pe ora si a desfacut din nou aripile, barca parea o firimitura pe apa, la patru mii de picioare sub el. Gindul l-a dus la triumf. Viteza maxima. Un pescarus zburind cu doua sute paisprezece mile pe ora! Era un record, cea mai mare clipa din istoria stolului si in acea clipa in fata lui s-a deschis o noua era. Zburind spre locul pustiu unde exersa, stringindu-si aripile pentru un picaj de la inaltimea de opt mii de picioare, s-a hotarit deodata sa studieze cum sa se intoarca. A descoperit ca o singura pana din virful aripii, miscindu-se mai putin de un centimetru, provoca la viteze mari o intoarcere corecta dar fulgeratoare. Inainte de a invata aceasta descoperise oricum ca, daca misca mai multe pene la o asemenea viteza, se rostogolea ca un glonte... si astfel Jonathan realiza primele exercitii de acrobatica aeriana ale unui pescarus de pe Pamint. In ziua aceea, nu si-a pierdut vremea in conversatii cu alti pescarusi, ci a zburat fara intrerupere pina dupa apusul soarelui. A descoperit loopingul, tonoul lent, tonoul strins, vria inversa, buntul pescarusului, roata. Cind Pescarusul Joanathan s-a intors la stol, pe plaja era noaptea tirziu. Se simtea ametit si grozav de obosit. Totusi, imbatat de placere, mai facu un looping la aterizare, insotit de un tonou rapid chiar inainte de a lua contact cu solul. Cind vor auzi de Recordul meu, se gindea el, vor innebuni de fericire. Viata are o alta semnificatie acum! In locul zborului nostru istovitor pina la barcile de pescari si inapoi, iata adevarata noima a vietii! Ne putem ridica noi insine din ignoranta, putem deveni noi insine fiinte ale perfectiunii, inteligentei si talentului. Putem fi liberi! PUTEM SA EXPLORAM! ZBORUL!. Ii stateau in fata ani cintind si stralucind de promisiuni.
Cind ateriza, pescarusii erau adunati in Consiliu; parca se adunasera mai de mult. De fapt, asteptau. " Pescarusul Jonathan Livingston! In Centru! " Cuvintele Batrinului vibrau de o adinca solemnitate. In Centru insemna fie ocara, fie onoare. Cind se alegeau cei mai importanti conducatori ai pescarusilor, acestia erau chemati in Centru pentru Onoare. Cu siguranta, se gindi el, Breakfast Flock a urmarit recordul meu de azi dimineata! Dar eu nu am nevoie de onoruri. Nu vreau sa fiu conducator. Vreau doar sa le impartasesc experienta mea, sa le arat orizonturile care ni se deschid noua, pescarusilor. Pasi in fata. " Pescarus Jonathan Livingston ", spuse batrinul. " In Centru pentru Ocara in vazul tuturor pescarusilor ". Parca-l pocnise cineva-n cap cu o scindura. I se muiasera genunchii, i se pleostira aripile, urechile ii tiuiau. Pentru ocara? Nu se poate! Si recordul?! Nici nu-si dau seama ce spun! Nu au dreptate! Nu au dreptate! "...pentru cumplita sa nesabuinta ", intona vocea solemna, " Pentru violarea demnitatii si traditiilor neamului pescarusilor... ". A fi chemat in centru pentru ocara inseamna alungarea din obste si exilarea pe Stincile Indepartate. "... intr-o zi, Pescarus Jonathan Livingston, vei intelege ca orice nesabuinta e fara rost. Viata este necunoscutul si icognoscibilul; noi am fost adusi pe Lume ca sa mincam si sa supravietuim cit mai mult ". Un pescarus n-are dreptul sa replice in fata Consiliului, dar vocea lui Jonathan se auzi: " Nesabuinta? Fratilor! " striga el. " Oare un pescarus care descopera si urmeaza un sens in viata, un tel mai inalt, este nesabuit? Mii de ani ne-am zbatut sa obtinem peste; Acum, ratiunea vietii noastre e alta - sa ne desavirsim, sa exploram, sa fim liberi! Mai dati-mi o sansa, lasati-ma sa va arat ce am descoperit .... ". Stolul era parca de piatra. " Fratia noastra a incetat! " au intonat pescarusii intr-un singur glas si astupindu-si solemn urechile, i-au intors spatele.
Pescarusul Jonathan si-a petrecut restul zilelor singur, zburind dincolo de Stincile Indepartate. Singura lui suferinta nu mai era singuratatea, ci faptul ca ceilalti pescarusi nu vroiau sa creada in stralucirea zborului care-i astepta, nu vroiau sa deschida ochii si sa vada. In ficare zi se desavirsea mai mult. Deprinsese, de pilda, ca picajul aerodinamic de mare iuteala il facea sa ajunga la pestele rar si gustos care se gasea, in bancuri, la zece picioare adincime; nu mai avea nevoie de pescari si de resturile de piine pentru a supravietui. Deprinsese sa doarma in vazduh, plutind noaptea spre vintul care batea dinspra tarm, acoperind o suta de mile de la apusul pina la rasaritul soarelui. Gratie aceluiasi control interior, zbura prin picla deasa a marii, si se ridica deasupra ei prin vamile clare, orbitoare... in timp ce toti ceilalti pescarusi stateau pe pamint, umiliti de ceata si ploaie. Deprinsese sa inainteze mult peste uscat, calare pe vintul puternic, si sa se hraneasca acolo cu delicate insecte. Ceea ce visase cindva pentru stol, cistiga acum doar pentru el; isi desavirsea zborul si nu regreta pretul pe care-l platise. Pescarusul Jonathan descoperea ca pescarusii traiesc atit de putin din cauza plictiselii, fricii si miniei, ca acestea, odata alungate din minte, viata lui era lunga si frumoasa. Venira in amurg, si-l gasira pe Jonathan plutind linistit si solitar pe cerul mult iubit. Cei doi pescarusi care-si facusera aparitia erau curati ca lumina stelelor. Lumina pe care o raspindeau in inaltul cerului de noapte era blinda si prietenoasa. Dar mai frumos ca orice era indeminarea cu care zburau, batind aripile la aceeasi distanta de el. Fara sa le spuna vreun cuvint, Jonathan i-a supus probei sale de zbor, aceea pe care nici un pescarus n-o trecuse vreodata. Si-a rasucit aripile, a incetinit zborul pina la limita. Cele doua pasari luminoase au incetinit si ele, lin, pastrindu-si simetric pozitia. Zborul incet nu le era strain. Si-a strins aripile, a facut un tonou, si s-a angajat intr-un picaj, la o suta nouazeci de mile pe ora. Ei au plonjat impreuna cu el, liniind cerul in formatie perfecta. In sfirsit, a trecut, din viteza, intr-un tonou incetinit, pe verticala. Zimbind, ei s-au rostogolit odata cu el. A revenit la zborul orizontal si, dupa citeva minute de tacere, a vorbit. " De acord, cine sinteti voi? " " Sintem din stolul tau, Jonathan. Sintem fratii tai ". Cuvintele lor sunau ferm si linistit. " Am venit sa te luam mai sus, sa te luam acasa ". " Nu am casa. Nu am Stol. Sint un Proscris. Iar acum zburam peste Great Mountain Wind. De aici, trupul asta al meu se mai poate ridica doar citeva sute de picioare." " Ba se poate mai mult Jonathan. Pentru ca te-ai desavirsit. Ai terminat o scoala, acum e timpul sa incepi alta ". In acel moment, intelegerea care pilpiise in el toata viata, se aprinse. Aveau dreptate. Putea sa zboare mai sus si era vremea sa ajunga acasa. Arunca o ultima privire cerului, minunata intindere argintie unde invatase atitea lucruri. " Sint gata ", spuse el, intr-un sfirsit. Si pescarusul Jonathan Livingston se inalta, impreuna cu cei doi pescarusi scinteind ca stelele si disparura cu totii in intunericul deplin al cerului.
Iata si paradisul, se gindi el si zimbea. Nu prea se cuvine sa critici paradisul tocmai cind te indrepti spre el. Pe masura ce se inalta de la pamint, pe deasupra norilor, in formatie strinsa cu cei doi pescarusi, vedea cum propriul sau trup, incepea sa straluceasca. E adevarat, se afla acolo acelasi tinar Jonathan Pescarus, care traise din totdeauna indaratul ochilor sai aurii, numai ca aspectul exterior se schimbase. Era tot un trup de pescarus, dar care incepea acum sa zboare mult mai bine ca-nainte. Ei, se gindea el, cu jumatate de efort am sa zbor de doua ori mai iute si o sa-mi dublez recordul celor mai bune zile ale mele de pe Pamint! Penele i se facusera albe si stralucitoare, iar aripile-i erau netede si fara cusur ca niste foi de argint slefuit. Incepu sa le puna la incercare cu voluptate, punind vigoare in aripile acelea noi. La doua sute cincizeci de mile pe ora, simti ca se apropie de viteza maxima pe orizontala. La doua sute saptezeci si trei de mile pe ora, i se paru ca nu poate zbura mai repede si incerca o usoara dezamagire. Deci, si chiar acest trup nou isi avea limita lui si, desi zbura mult mai iute ca-nainte, exista totusi o limita de viteza pe care cu greu ar fi putut-o depasi. In paradis, se gindea el, nu ar trebui sa existe limite. Norii se desfacura, cei doi insotitori ii strigara, " Noroc la coborire, Jonathan " si disparura fara urma. Plutea deasupra marii, spre un tarm crestat. Rari pescarusi aduceau pestele prins pe stinci. Mai incolo spre nord, chiar la orizont, zburau alti citiva. Privelisti noi, ginduri noi, intrebari noi. De ce atiti de putini pescarusi? Paradisul ar trebui sa fie intesat de pescarusi. Si oare de ce sint atit de obosit, dintr-odata ?! In paradis pascarusii n-ar trebui sa se simta obositi sau sa sa doarma niciodata. Dar de unde stia el toate lucrurile astea? Memoria vietii de pe pamint il parasea. Pamintul fusese, fara indoiala, locul unde invatase atitea lucruri, dar detaliile nu-i mai erau clare - parca lupta pentru hrana, parca era Proscris. Cei citiva pescarusi de pe acolo il intimpinara fara sa-i adreseze nici un cuvint. Simtea doar ca e bine venit si ca aici e acasa. Fusese o zi mare pentru el; nu-si mai amintea cum incepuse. Executa o intoarcere, pentru a ateriza pe plaja, batind putin din aripi,in vazduh, dupa care cobori lin pe nisip. Ceilalti pescarusi aterizara si ei, dar fara ca vreunul din ei sa miste o pana macar. Se leganasera in vint, cu aripile luminoase desfacute, apoi isi schimbasera cumva unghiul aripilor, oprindu-le chiar in clipa in care atingeau pamintul cu picioarele. Control admirabil, dar Jonathan era prea obosit ca sa mai exerseze. Stind acolo, pe plaja, fara sa schimbe vreun cuvint, a adormit. In zilele urmatoare, Joanathan a vazut ca si acolo avea de invatat la fel de multe lucruri despre zbor ca si in lumea pe care-o lasase in urma. Cu deosebire aici, pescarusii gindeau ca si el. Pentru multi dintre ei, cel mai important lucru din viata era sa nazuiasca si se atinga desavirsirea in ceea ce le placea mai mult, zborul. Erau niste pasari magnifice, toti pina la unul, si isi petreceau fiecare zi exersind, testind metode Aansate in aeronautica. Jonathan uitase de mult lumea din care venise, locul acela unde Stolul traia, strain de bucuria zborului, folosind aripile doar ca mijloc pentru a obtine hrana. Dar din cind in cind, fie numai pentru o clipa, gindul il purta inapoi la ei. Si-a amintit de ei intr-o dimineata cind, impreuna cu instructorul lui de zbor, se odihnea pe plaja, dupa o lectie de tonouri rapide, cu aripile strinse. " Unde sint ceilalti, Sullivan? "intreba el, tacut, pe deplin familiarizat acum cu telepatia care se stabilea intre acesti pescarusi in loc de tivlit si ciriit. " De ce nu sintem mai multi aici?Acolo de unde am venit, erau .." " ... mii si mii de pescarusi. Stiu. " Sullivan dadu din cap. " Singurul raspuns pe care ti-l pot da, Jonathan, este ca o pasare ca tine este una la un milion. Cei mai multi dintre noi au atins acest prag, foarte greu. Noi am trecut dintr-o lume intr-alta si desi aceasta nu se deosebea cu nimic de prima, uitam imediat de unde am venit, ne era indiferent incotro mergem , traiam clipa. Banuiesti prin cite vieti am trecut pina sa ne dam seama ca viata inseamna mai mult decit hrana, lupta si putere in Stol. O mie de vieti, Jon, zece mii! Si apoi, inca o suta de vieti, pina am inceput sa ne dam seama ca exista perfectiune, si inca o suta, pina ne-am dat seama ca scopul nostru in viata este sa atingem acea desavirsire si s-o dezvaluim celorlalti. Aceeasi lege se aplica si acum ; ne alegem lumea urmatoare,in functie de ceea ce invatam in aceasta lume. Daca nu inveti nimic, lumea urmatoare este intocmai ca aceasta, cu aceleasi limite si aceleasi suparatoare greutati pe care trebuie sa le birui ." Si-a intins aripile, si-a indreptat fata spre vint. " Dar tu Jon, " spuse el, " ai invatat atit de multe lucruri deodata, incit n-ai avut nevoie de o mie de vieti ca sa ajungi aici ". In clipa urmatoare erau din nou in vazduh si exersau. Tonoul strins, in formatie era greu de realizat, pentru ca in timpul rostogolirii, Jonathan trebuia sa gindeasca cu capul in jos, inversind unghiul aripilor, si anume inversindu-l in armonie perfecta cu instructorul sau. " Sa incercam din nou ", repeta mereu Sullivan. " Sa incercam din nou ". Apoi, in sfirsit. " Bine ". Incepura sa exerseze buclele inverse. Intr-o seara, pescarusii care nu faceau zboruri de noapte, stateau pe nisip si meditau. Jonathan isi lua inima in dinti si apropie de Pescarusul Staroste care, se spunea, urma curind sa treaca hotarele acestei lumi. " Chiang...", ii spuse el, putin emotionat. Batrinul Pescarus il privii cu bunatate. " Spune Fiule !" In loc sa-l vlaguiasca, batrinetea il invirtosase; putea sa intreaca in zbor orice pescarus si dobindise o maiestrie pe care ceilalti abia acum incepeau sa si-o insuseasca. " Chiang, lumea asta, de fapt nu e paradisul, nu-i asa ? ". Batrinul zimbi in lumina lunii. " Te desavirsesti mereu, Jonathan ", spuse el. " Bine, dar ce se va intimpla acum ? Unde mergem? Oare paradisul nu exista nicaieri ? ". " Nu, Jonathan, nu exista. Paradisul nu este un loc sau un timp. A fi desavirsit - iata paradisul." Tacu pentru o clipa. " Tu zbori foarte iute, nu-i asa ?". " Imi ... imi place viteza " spuse Jonathan surprins, dar mindru ca Starostele observase asta. " Vei incepe sa atingi Paradisul, Jonathan, in clipa in care atingi viteza perfecta. Si asta nu inseamna o mie de mile pe ora, sau un milion, sau viteza luminii. Pentru ca orice numar este o limita, iar desavirsirea nu are limita. Viteza perfecta, fiule, este sa fii acolo." Fara nici-o vorba Chiang disparu si aparu, intr-o sclipire de o secunda, la marginea apei, la cincizeci de picioare mai departe. Apoi disparu din nou si aparu, chiar in aceeasi fractiune de secunda, pe umarul lui Jonathan. " E destul de placut ." Jonathan era uluit. Uitase sa-l mai intrebe despre paradis. " Cum reusesti sa faci asta ? Ce senzatie iti da? Cit de departe poti merge ?" " Poti merge oriunde in timp si spatiu " spuse Batrinul. " Eu am fost oriunde mi-a trecut prin minte, oricind ". Strabatea marea cu privirea. " Ciudat. Pescarusii care dispretuiesc desavirsirea de dragul calatoriei nu ajung nicaieri, chiar asa, incet, cum zboara ei. Cei care renunta la calatorie de dragul desavirsirii ajung peste tot, imediat. Nu uita, Jonathan, Paradisul nu este un loc sau un timp, pentru ca locul si timpul nu au inteles. Paradisul este ... " " Ai putea sa ma inveti sa zbor asa ? " Pescarusul Jonathan tremura la gindul ca va invinge din nou necunoscutul. " Daca vrei, sigur ca te pot invata." " Vreau. Cind incepem ? " " Daca vrei, putem incepe chiar acum. " " Vreau sa invat sa zbor ca tine, " spuse Jonathan, in timp ce ochii ii straluceau ciudat. " Spune-mi ce trebuie sa fac. " Chiang vorbea incet si-l urmarea pe tinarul pescarus cu multa atentie. " Ca sa zbori repede ca gindul, adica oriunde ", spuse el, " trebuie sa incepi prin a-ti da seama ca ai si ajuns acolo..." Dupa parerea lui Chiang, secretul consta in a-l face pe Jonathan sa nu se mai considere ferecat intr-un trup limitat, cu o deschidere fixa a aripilor si cu o putere de zbor care ar putea fi inregistrata pe o diagrama. Secretul consta in a sti ca adevarata ta natura - perfecta ca un numar nescris - traieste oriunde simultan, in timp si spatiu. Jonathan exersa, cu incrincenare, zi de zi, din zori pina dupa miezul noptii. Si cu tot efortul pe care il depunea, nu progresa nici cit negru sub unghie. " Lasa la o parte credinta ! " Ii tot spunea Chiang. " Ca sa zbori, n-ai avut nevoie de credinta. A fost nevoie sa intelegi zborul. Acum e la fel. Hai, incearca din nou ... "
Intr-o zi, in timp ce statea pe mal, cu ochii inchisi, concentrat, Jonathan intelese intr-o clipa, ceea ce-i spusese de atitea ori Chiang. " Da, a avut dreptate! SINT un pescarus desavirsit, fara limite !" Simti iuresul unei imense bucurii. " Bravo !" spuse Chiang si glasul lui rasuna de triumf. Jonathan deschise ochii. Se afla, cu Batrinul, pe un alt tarm. Copacii cresteau pina aproape de malul apei, iar deasupra capului straluceau doi sori galbeni ingemanati. " In sfirsit ai inteles, " ii spuse Chiang, " dar ai nevoie de mai mult control... ". Jonathan era uluit. " Unde ne aflam ?" Cu totul nepasator la privelistile ciudate din jur, Batrinul trecu peste aceasta intrebare. " Sintem, evident, pe vreo planeta cu un ce verde si cu doua astre in locul Soarelui" . Jonathan scoase un strigat ascutit de placere, primul strigat de cind parasise Pamintul. " AM REUSIT !" " Sigur ca ai reusit, Jon" , spuse Chiang. " Intotdeauna reusesti cind stii ce faci. Si acum, sa revenim la control ..." Cind s-au intors, se intunecase. Cind ceilalti pescarusi se uitau la Jonathan, in ochii lor aurii se citeau veneratie si teama; caci il vazusera cum disparuse din locul in care parea tintuit. Nu i-a lasat sa-l felicite prea mult. " De abia am venit aici! Sint un incepator! Eu am de invatat de la voi !" " Ma indoiesc ca asa stau lucrurile, " spuse Sullivan, care statea alaturi. " In zece mii de ani nu am vazut alt pescarus mai curajos ca tine." Stolul amutise, iar Jonathan nu-si gasea locul, de stinjenit ce era. " Daca vrei, putem incepe sa invatam cum sa invingem timpul", spuse Chiang, " pina vei ajunge sa zbori in trecut si viitor. Atunci vei fi in stare sa inveti lucrul cel mai greu, cel mai serios si cel mai placut. Vei fi in stare sa pornesti in sus si sa cunosti ce inseamna bunatatea si dragostea.".A trecut o luna - sau ceva ce semana cu o luna - si Jonathan a invatat intr-un ritm imppresionant. Intotdeauna prindea repede, in experienta obisnuita, dar acum, cind devenise elevul favorit al Starostelui insusi, inghitea idei noi, ca un computer aerodinamic cu pene. Dar a venit si ziua cind Chiang disparu. Vorbise linistit cu ei, indemnindu-i sa nu renunte la invatatura, la exercitiu, la efortul de a intelege cit mai mult din principiul invizibil, dar perfect, al vietii. Apoi, in timp ce vorbea, penele i se facura treptat atit de stralucitoare, ca nici-un pescarus, nu putu sa-l mai priveasca. " Jonathan," acestea i-au fost ultimele cuvinte, " nu uita sa te desavirsesti in iubire." Cind au putut sa vada din nou, Chiang nu mai era acolo. Zilele treceau si Jonathan isi dadea seama ca se gindea tot mai des la locul de unde venise, la Pamint. Daca pe vremea cind traia acolo, ar fi stiut macar o farima din cite stia acum, viata ar fi avut o alta semnificatie. Statea pe nisip si se intreba daca exista vreun pescarus, acolo, pe Pamint care incearca sa evadeze din limitele sale, sa vada sensul zborului, dincolo de folosirea acestuia ca un simplu mijloc pentru a ciuguli o farimitura dintr-o barca de pescari. Ba poate ca unul dintre ei a si fost Proscris pentru ca a indraznit sa spuna adevarul in fata intregului Stol. Si cu cit isi exersa mai mult bunatatea, cu cit incerca mai mult sa cunoasca natura iubirii, cu atit mai mult dorea sa se intoarca pe Pamint. Pentru ca, in ciuda trecutului sau singuratic, Pescarusul Jonathan era sortit sa fie dascal. Isi manifesta iubirea, impartasind cunostintele lui, oricarui pescarus care dorea sa cunoasca adevarul. Sullivan, care era acum in stare sa zboare cu viteza gindului si care-i ajuta pe ceilalti sa-i patrunda tainele, se indoia. " Jon, tu ai fost Proscris odata. De ce crezi ca unul dintre cei care te-au proscris atunci te-ar asculta acum ? Doar intelegi adevarul proverbului: Cu cit zbori mai sus cu atit vezi mai departe. Pescarusii de la care ai venit stau pe pamint ciriind si luptindu-se intre ei. Sint la o mie de mile de Paradis - si tu vrei sa le arati Paradisul de acolo, de jos ! Jon, ei nu-si vad nici macar virful aripilor ! Stai aici. Ajuta-i pe noii veniti de aici, pe cei care sint destul de sus ca sa priceapa ce ai tu de spus." Tacu o clipa, apoi spuse: " Ce s-ar fi intimplat daca si Chiang s-ar fi intors in vechea lui lume ? Unde ai fi tu azi ? " Ultimul argument fu hotaritor. Sullivan avea dreptate. Cu cit zbori mai sus, cu atit vezi mai departe. Jonathan ramase sa lucreze cu noii veniti; toti erau inteligenti si invatau foarte repede. Dar vechiul sentiment reveni; nu putea sa nu-si spuna ca, poate si pe Pamint era vreun pescarus care ar putea sa invete. Ar fi inaintat cu mult mai repede pe calea desavirsirii, daca Chiang ar fi venit la el, in ziua cind fusese proscris. " Sully, trebuie sa ma intorc" spuse el, intr-un tirziu. " Elevii tai merg bine. Te pot ajuta ei insisi sa razbesti cu noii veniti." Sullivan suspina, dar nu se impotrivii. "Iti voi duce lipsa, Jonathan," - astea au fost singurele lui cuvinte. " Rusine, Sully !" ii spuse Jonathan cu repros, " nu te mai purta prosteste ! Oare ce exersam in fiecare zi ? Daca prietenia noastra depinde de timp si spatiu, atunci in ziua cind vom invinge in sfirsit spatiul si timpul, ne vom fi distrus si propria noastra fratie. Daca invingem spatiul, raminem numai cu AICI. Daca invingem timpul, raminem numai cu ACUM. Si intre AICI si ACUM, oare nu crezi ca ne-am putea vedea din cind in cind ?" Pescarusul Sullivan nu se putu impiedica sa rida. " Pasare nebuna ", spuse el, cu bunatate. " Daca va fi cineva in stare sa le arate celor de pe Pamint cum sa vada la o inaltime de o mie de mile, acela va fi Pescarusul Jonathan Livingston" Isi cobori privirea. " La revedere, Jon, prietene.". " La revedere Sully. Ne vom revedea." Si zicind acestea, Jonathan vazu, in gind, imaginea unui stol de pescarusi de pe tarmul unui alt timp; stia, in urma unui exercitiu indelungat, ca el nu era pene si os, ci ideea desavirsita a libertatii si zborului, neingradita de nimic.
Pescarusul Fletcher Lynd, desi era inca foarte tinar, stia ca nici o alta pasare nu fusese mai brutal si mai nedrept tratata de Stolul sau, ca el. " Nu-mi pasa ce spun ", se gindea el inversunat, cu ochii tulburati, pe cind zbura spre Stincile Indepartate. " Zborul inseamna mult mai mult decit sa dai din aripi de colo-colo! Asta poate sa faca si un ... tintar! Doar un tonou in jurul Batrinului Pescarus, in gluma, si iata-ma Proscris! Oare sint orbi ? Nu-si dau seama ? Nu-si pot imagina ce extaz este sa stii sa zbori cu adevarat? Nu-mi pasa ce gindesc. O sa le arat eu ce inseamna ca zbori! O sa fiu pur si simplu un proscris, daca asa vor ei! O sa fac eu sa le para rau.." O voce rasuna in el si, desi foarte blinda, il facu sa tresara atit de puternic, incit se clatina, impiedicindu-se in vazduh. " Nu fii prea aspru cu ei, Pescarus Fletcher. Izgonindu-te ceilalti pescarusi si-au facut rau numai lor si, intr-o buna zi, isi vor da seama de asta. Intr-o buna zi, vor vedea si ei ce vezi tu acum. Iarta-i si ajuta-i sa inteleaga." Chiar linga aripa lui dreapta, zbura cel mai stralucitor pescarus alb din lume, plutind cu usurinta, fara sa-si miste vreo pana, si asta la viteza maxima pe care el, Fletcher, o putea atinge. Pentru o clipa, tinara pasare fu cuprinsa de panica. " Ce se intimpla ? Am innebunit ? Am murit ? Ce-i asta?" Joasa si calma, vocea ii patrunse gindul, cerind un raspuns. " Pescarusule Fletcher Lynd, vrei sa zbori ?" " DA, VREAU SA ZBOR !" " Pescarus Fletcher Lynd, doresti asta atit de mult incit sa fii in stare sa-ti ierti Stolul, sa te desavirsesti si, intr-o zi, sa te intorci din nou la ei ca sa-i ajuti si pe ei sa se desavirseasca ?" Nu incapea minciuna in fata unei asemenea fapturi magnifice si maiestre, ori cit de mindru si jignit s-ar fi simtit Pescarusul Fletcher. " Doresc, " spuse el incet. " Atunci Fletch, " ii spuse faptura stralucitoare, si vocea era nespus de blinda, " sa incepem cu Zborul Orizontal..."
Jonathan se rotea incet peste stincile indepartate, urmarindu-l pe Fletcher Pescarus. Acest tinar neinstruit, era un elev aproape perfect. In vazduh era puternic, usor iute, dar cu mult mai important decit toate acestea, o dorinta arzatoare il indemna sa zboare. Iata-l acum venind, o silueta cenusie, neclara, tisnind cu forta dintr-un picaj trecind ca un fulger pe linga instructorul sau, cu o suta cincizeci de mile pe ora. Se angaja brusc intr-un alt tonou lent de saisprezece puncte, numarind cu glas tare : "...opt ...noua ...zece ...vezi, Jonathan, sint in pierdere de viteza ... Unsprezece ...vreau sa capat siguranta in opriri, ca tine ...doisprezece ...pe dracu, nu merge deloc ...treisprezece ...ultimele trei puncte ...fara ...paisprezece... AUU ! " Pierderea de viteza fu cu atit mai nereusita cu cit Fletcher era peste masura de furios la gindul esecului. Cazu pe spate, se rostogoli, se izbi intr-o vrila inversa si isi reveni intr-un tirziu, gifiind, la o suta de picioare mai jos de instructorul sau. " Iti pierzi vremea cu mine, Jonathan! Sint un dobitoc! Un prost! Incerc si incerc si nu iese nimic !". Pescarusul Jonathan se uita in jos, la el si dadu din cap. " N-o sa-ti iasa, atita vreme cit pornesti prea brusc. Fletcher, ai pierdut patruzeci de mile pe ora la pornire. TREBUIE sa pornesti mai lin! Hotarit, dar lin, nu uita !" Cobori si el la nivelul pescarusului mai tinar. " Hai sa incercam impreuna, in formatie. Si fii atent la pornire. O pornire usoara, lina."
Dupa trei luni, Jonathan mai avea sase elevi, toti Proscrisi, dar curiosi sa afle ce insemna zborul, bucuria pe care ti-o poate oferi. Le era mai usor sa exerseze zborul la inaltimi mari decit sa inteleaga sensul zborului. " Fiecare dintre noi este, in adevar, o idee a Marelui Pescarus, o nesfirsita idee de libertate", le spunea Jonathan seara, pe plaja, " si zborul perfect este numai un pas in directia exprimarii adevaratei noastre naturi. Trebuie sa inlaturam tot ce ne poate limita. De aceea aceste exercitii de zbor rapid sau lent, acrobatia aeriana..." ...dar elevii lui dormeau, extenuati in urma unei zile de zbor. Le placea sa exerseze, pentru ca iubeau viteza care le dadea senzatii tari si le domolea foamea de invatatura, care crestea cu fiecare lectie. Dar niciunul dintre ei, nici macar Pescarusul Fletcher Lynd, nu ajunsese sa creada ca zborul ideilor putea fi la fel de real ca si zborul vintului si al penelor. " Intregul vostru trup, de la o aripa la alta ", le spunea alta data Jonathan, " nu este altceva decit gindul vostru, intr-o forma vizibila. Daca sparge-ti lanturile in care va este ferecat trupul...". Dar orice le spunea el, parea doar o placuta nascocire, iar ei aveau nevoie de somn. De-abia peste o luna, Jonathan le-a spus ca era timpul sa se intoarca la Stol. " Nu sintem gata ! " spuse Pescarusul Henry Calvin. " Nu vom fi bineveniti ! Sintem Proscrisi. Doar nu putem sa ne impunem cu forta intr-un loc unde nimeni nu ne doreste ! " " Sintem liberi sa mergem unde vrem si sa fim ceea ce sintem " raspunse Jonathan, ridicindu-se de pe nisip si intorcindu-se spre Est, catre locul unde traia stolul. Printre invatacei se simtea oarecare neliniste pentru ca Legea Stolului spune ca un proscris n-are voie sa se mai intoarca acasa, si de zece mii de ani aceasta lege nu fusese nicicind calcata. Legea spunea - STAI! Jonathan spunea DU-TE! si el strabatu-se deja o mila de drum. Daca ei mai zaboveau mult, te pomenesti ca Jonathan va infrunta de unul singur Stolul dusmanos. " Dar daca tot nu mai facem parte din Stol, de ce sa respectam legea ? " spuse Fletcher, destul de sfios. " Si apoi, daca se isca vreo lupta, mai bine sa fim acolo, cu Jonathan ". Pornira in zbor dinspre vest, opt pescarusi, cite patru asezati in romb, aripa linga aripa. Ajunsera pe plaja unde se tinea Sfatul Stolului, cu o suta treizeci si cinci de mile pe ora, Jonathan in frunte, Fletcher tinindu-se precis in dreapta lui, Henry Calvin jucaus la stinga. Apoi, intreaga formatie facu un tonou spre dreapta perfect sincronizati ...orizontal ...invers... iar orizontal, cu vintul care-i biciuia pe toti. Tivliturile si ciriiturile obisnuite ale Stolului fura taiate brusc, parca formatia de pescarusi ar fi fost un cutit urias, si opt mii de ochi de pescarusi ii urmareau fara sa clipeasca. Unul cite unul, cei opt pescarusi se avintara cu putere in sus, intr-un looping complet, dupa care zburara jur-imprejur, aterizind incet, in picioare pe nisip. Apoi, ca si cum asta se intimpla in fiecare zi, Pescarusul Jonathan incepu sa critice zborul. " In primul rind ", spuse el, zimbind cam strimb, " a-ti cam intirziat la alcatuirea formatiei..." Vorbele lui trecura ca un fulger prin Stol. Astia erau Proscrisi! Si s-au intors! Una ca asta... nu s-a mai intimplat!
Prorocirea lui Fletcher in legatura cu o eventuala lupta se topi in confuzia Stolului. " OK, stim cu totii ca sint Proscrisi " spuse un pescarus mai tinar, " dar fir-ar sa fie, unde-or fi invatat sa zboare atit de bine ?" Fu nevoie de o ora intreaga pina ce porunca Batrinilor patrunse in Stol: " Ignorati-i!. Pescarusul care sta de vorba cu un Proscris va fi el insusi Proscris. Pescarusul care acorda atentie unui Proscris incalca Legea Stolului." Din acea clipa pescarusii le intoarsera spatele. Dar Jonathan nu parea prea impresionat. Isi tinu orele de zbor chiar deasupra plajei unde se intrunea Sfatul si, pentru prima data, incepu sa-si sileasca elevii sa zboare cit puteau mai bine. " Pescarus Martin !" striga el in vazduh, " Zici ca stii sa zbori incet. Nu stii nimic, pina nu-mi dovedesti ! ZBOARA !". Tacutul pescarus Martin William, surprins de iesirea instructorului, se depasii pe sine devenind un expert al zborului incet. In briza abia simtita, el isi indoi penele si se ridica, fara sa dea din aripi nici macar o data, de pe plaja pina in nori si inapoi. Tot asa Pescarusul Charles Roland zbura peste Great Mountain Wind, la doua zeci si patru de mii de picioare, si cobori albastru de aerul rece si rar, uluit si fericit, hotarit sa zboare si ai sus in zilele urmatoare. Pescarusul Fletcher, care indragea acrobatia aeriana ca nimeni altul, reusi sa faca un tonou lent de saisprezece puncte, iar a doua zi dobori propriul record cu o tumba tripla, cu penele aruncind raze stralucitoare spre plaja de unde era urmarit pe furis, de mai multe perechi de ochi. Clipa de clipa, Jonathan se afla alaturi de fiecare dintre elevii sai, demonstrind, indemnindu-i, dindu-le sfaturi. Zbura cu ei prin intuneric, printre nori, prin furtuna din pura placere, in timp ce stolul se inghesuia jalnic pe pamint. Dupa ce-si terminau programul de zbor, elevii se odihneau pe nisip si, cu timpul, incepura sa dea tot mai mult ascultare celor spuse de Jonathan. Avea el tot felul de idei nastrusnice, pe care ei nu le puteau intelege, dar mai avea si unele idei bune pe care le intelegeau cu totii. Treptat, treptat, noaptea, in jurul elevilor se forma un alt cerc de pescarusi curiosi, care-i ascultau ore in sir, pe intuneric, ferindu-se sa vada sau sa fie vazuti unul de celalalt, disparind inainte de revarsatul zorilor. La o luna dupa Reintoarcere, un prim Pescarus din Stol trecu linia si ceru sa ia si el lectii de zbor. Spunind acestea, Pescarusul Terrence Lowell deveni dintr-o data, o pasare osindita, un Proscris, dar in acelasi timp, al optulea elev al lui Jonathan. Noaptea urmatoare, din Stol se desprinse Pescarusul Kirk Maynard care, impleticindu-se pe nisip, tirindu-si aripa stinga, se prabusi la picioarele lui Jonathan. " Ajuta-ma", spuse el incet, cu o voce de muribund. " Mai mult ca orice pe lumea asta vreau sa zbor..." " Hai atunci " spuse Jonathan, " hai sa ne ridicam impreuna, sa incepem " " Dar nu vezi ? Aripa..., nu pot sa misc aripa " " Pescarus Maynard, ai libertatea sa fii tu insuti, cu adevarat, aici si acum. Nimic nu-ti poate sta in cale. Este Legea Marelui Pescarus. Adevarata Lege ". " Vrei sa spui ca pot sa zbor ? " " Iti spun ca esti liber " Si pur si simplu Pescarusul Kirk Maynard isi desfacu aripile, fara efort, si se ridica in vazduhul intunecat al noptii. Strigatul lui puternic, de la cinci sute de picioare inaltime, trezi Stolul : " Pot sa zbor! Ascultati! POT SA ZBOR ! "

La rasaritul soarelui, aproape o mie de pasari se adunasera linga elevi, privindu-l cu curiozitate pe Maynard. Acum nu se mai temeau ca sint vazuti. Ascultau, incercind sa-l inteleaga pe Pescarusul Jonathan. El le vorbea despre lucruri foarte simple: ca e drept ca un pescarus sa zboare, ca libertatea este chiar natura fiintei lor, ca tot ceea ce se opune libertatii - ritual, superstitie sau orice alt fel de obstacol - trebuie inlaturat. " Inlaturat", se auzi o voce din multime, " chiar daca este Legea Stolului?" " Singura lege adevarata este aceea care ne conduce spre libertate ", spuse Jonathan. " Alta nu este ". " Cum iti inchipui ca noi o sa putem zbura ca tine ? " se auzi o alta voce. " Tu esti ales, inzestrat si divin, esti deasupra celorlalte pasari " " Priviti-l pe Fletcher! Pe Charles-Roland! Pe Judy Lee! Sint oare si ei alesi, inzestrati si divini ? Sint la fel ca voi,la fel ca mine. Singura deosebire, dar chiar singura, este ca ei au inceput sa inteleaga ceea ce sint cu adevarat, si au inceput sa treaca la fapte." Elevii lui, cu exceptia lui Fletcher, se foiau incurcati. Nu-si dadeau seama ce fel de drum strabatusera. Multimea se marea in fiecare zi; veneau sa puna intrebari, sa cada in extaz, sa-i batjocoreasca. Intr-o dimineata, dupa lectia de zbor rapid pentru avansati, ii spuse Fletcher lui Jonathan: " In Stol se spune ca tu, daca nu esti Fiul Marelui Pescarus, esti in orice caz cu o mie de ani inaintea vremii tale ". Jonathan suspina. Iata la ce duce o intelegere gresita, se gindi el. Pentru ei esti ori diavol, ori Dumnezeu. " Tu ce crezi Fletch ? Sintem oare inaintea vremii noastre ? " Tacere lunga. " Ma gindesc ca zborul, asa cum il intelegem noi, a existat dintotdeauna, si a asteptat sa fie descoperit de cineva; nu are nici-o legatura cu timpul. Putem sa spunem ca sintem inaintea comportamentului general. Zburam altfel decit ceilalti pescarusi " Cam asa ceva ", spuse Jonathan, terminind cu o planare lina. " In orice caz, mult mai buna explicatie decit aceea cu vremea noastra ". Intimplarea avu loc peste o saptamina. Fletcher tocmai demonstra tehnica zborului rapid unui grup de elevi noi. Se redresase dintr-un picaj de la sapte sute de picioare inaltime, tinind ca o dunga cenusie, foarte aproape de plaja, cind un pui de pescarus, la primul lui zbor, plana in calea lui, strigindu-si mama. Avind doar o zecime de secunda pentru a-l evita, Pescarusul Fletcher Lynd se izbi, spre stinga, cu o viteza de peste doua sute de mile pe ora, de o faleza masiva de granit. Stinca i se paru o uriasa de piatra care ducea spre o alta lume. O explozie de teama, de durere, si de intuneric, dupa care se trezi purtat la intimplare, pe un cer foarte ciudat, uitind, amintindu-si, uitind din nou; era infricosat, trist si, mai ales ii parea rau, nespus de rau. Auzi o voce, vocea pe care o auzise si atunci cind l-a intilnit pentru prima oara pe Jonathan Livingstone. " Fletcher, sa nu uitam ca noi incercam sa ne depasim limitele una cite una, cu rabdare. Programul nostru prevede zborul prin stinca ceva mai tirziu, nu acum. " " Jonathan !? ". " Cunoscut si sub numele de Fiul Marelui Pescarus " ii spuse instructorul sec. " Ce faci aici ? Faleza! Cum... eu... am murit ? " " Ei, Fletch, fii serios. Gindeste-te, daca-mi vorbesti, inseamna ca n-ai murit, nu ? Ai reusit sa faci altceva: ti-ai modificat cam brusc nivelul de constiinta. Acum, alege. Poti sa ramii aici, sa inveti la acest nivel - care de altfel e mult mai inalt decit cel pe care l-ai parasit - sau te poti intoarce sa lucrezi cu Stolul. Ce-i drept, Batrinii sperau sa se intimple o catastrofa, dar nu credeam ca o sa mearga chiar asa usor." " Sigur ca vreau sa ma intorc la Stol. De-abia am inceput lectiile cu noul grup de elevi !" " Foarte bine Fletcher. Tine minte ceea ce spuneam, ca trupul nostru nu e altceva decit gindirea insasi !... " Fletcher dadu din cap, isi desfacu aripile si deschise ochii la poalele stincii, in mijlocul Stolului care se strinsese acolo. O larma de tivlituri si ciriituri se stirni din multime, cind facu prima miscare. " Traieste! Cel care a murit traieste ! " " L-a atins cu virful aripii! L-a adus la viata! Fiul Marelui Pescarus ! " " Nu! El neaga asta! Este un diavol! UN DIAVOL! A venit sa distruga Stolul" In multime erau patru mii de pescarusi, ingroziti de ceea ce se intimplase, iar strigatul " DIAVOL !" trecu printre ei ca o furtuna pe ocean. Cu ochii stralucitori si cu ciocurile ascutite se adunara in jurul lui ca sa-l ucida. " Te-ai simti mai bine daca am pleca, Fletcher ? " il intreba Jonathan. " Nu m-as impotrivi prea mult... " In acea clipa se aflau la o jumatate de mila departare, iar ciocurile scinteietoare ale pescarusilor se nimerira in gol. " De ce oare " spuse Jonathan nedumerit, " cel mai greu lucru pe lume este sa convingi o pasare ca e libera si ca cu putin efort si-o poate dovedi siesi ? De ce oare o fi atit de greu ?" Brusca schimbare de scena il facea inca pe Fletcher sa clipeasca. " Ce-ai mai facut ? Cum am ajuns aici ? " " Doar tu ai vrut sa pleci din mijlocul multimii, nu ? " " Da, dar cum ai... " " Simplu, Fletcher. Prin exercitiu. " Spre dimineata, Stolul se potolise; nu insa si Fletcher. " Jonathan, iti amintesti ca mi-ai spus, odata de mult, ca cine isi iubeste Stolul indeajuns se intoarce la el si-l ajuta sa se desavirseasca " " Da, sigur. " " Nu inteleg cum poti iubi un cird de pasari care tocmai au incercat sa te ucida. " " Dar, Fletcher, nu asta iubesti la ei! Nu iubesti ura si rautatea. Trebuie sa te straduiesti sa vezi adevaratul pescarus, partea buna din fiecare. Trebuie sa-i ajuti si pe ei s-o vada in ei insisi. Asta inteleg eu prin dragoste. E grozav cind intelegi asta. Imi aduc aminte, de pilda, de un tinar pescarus aprig, pe nume Fletcher Lynd. Tocmai fusese Proscris. Era gata sa-si distruga intregul Stol, incepind sa-si construiasca propriul sau iad cumplit pe Stincile Indepartate. Si iata-l ca, astazi, isi construieste propriul sau paradis si conduce intregul Stol intr-acolo. " Fletcher se intoarse spre instructor, cu teama in ochi. " Eu sa conduc ? Adica cum, eu sa conduc ? Tu esti dascal aici. Doar n-ai sa pleci ? " " Zau ? Nu crezi ca s-ar putea sa mai existe si alte Stoluri si alti Fletcher care sa aiba mai multa nevoie de un dascal decit cel de fata care, oricum e pe drumul cel bun catre lumina ? " " Eu ? Jon, eu nu sint decit un pescarus obisnuit, iar tu esti... ...unicul Fiu al Marelui Pescarus, Nu ? " Jonathan suspina si se uita in larg. " Nu mai ai nevoie de mine. In fiecare zi trebuie sa descoperi cite putin din adevaratul, nemarginitul Fletcher Pescarus. El iti este dascal. Trebuie sa-l intelegi, trebuie sa-i urmezi invatatura. " O clipa mai tirziu, trupul lui Jonathan se clatina in aer, pilpiind si deveni transparent. " Nu le da voie sa umble cu zvonuri prostesti despre mine, sa faca din mine un zeu. Ne-am inteles Fletch ? Sint numai un pescarus. Imi place sa zbor, nu zic nu... " " Sarmane Fletch, sa nu crezi ce-ti spun ochii. Ei oglindesc numai piedicile. Priveste cu gindul, descopera ceea ce stii deja si vei vedea cum trebuie sa zbori. " Pilpiirea inceta. Pescarusul Jonathan disparuse in vazduh. Nu peste mult timp, Fletcher se ridica cu greu si dadu de un grup nou de elevi, gata pentru prima lor lectie. " Pentru inceput," spuse el apasat, " trebuie sa intelegeti ca un pescarus este ideea nelimitata a libertatii, imaginea Marelui Pescarus, iar intregul vostru trup de la o aripa la alta, nu este decit gindul vostru insusi." Tinerii pescarusi il priveau neincrezatori. " Ce sa spun, " se gindeau ei, " oare asta e o regula pentru un looping ? " Fletcher suspina si o lua de la capat. " Bun...Foarte bine ", spuse el aruncindu-le o privire critica. " Sa incepem cu Zborul Orizontal." Si zicind acestea, intelese dintr-o data ca prietenul sau nu fusese cu nimic mai divin decit el insusi. Fara limite, Jonathan? se gindea el. Ei atunci nu va trece multa vreme si voi aparea ca din senin pe plaja ta ca sa-ti arat cite ceva din tehnica zborului !.
Si desi incerca sa para in ochii lor sever, asa cum s-ar fi cuvenit, pescarusul Fletcher isi vazu dintr-odata elevii, pentru o clipa numai, asa cum erau ei de fapt; si-i placu la nebunie ceea ce vazu. Fara limite Jonathan ? isi spuse in gind si zimbi.