În vremea pe cînd ţara noastră era sub stăpînirea turcilor, un slujitor de-ai lor, un agă ce strîngea birurile de la locuitori pentru sultanul lor din Ţarigrad, înnoptează într-un sat. Trebuind să mîie în sat pe noapte, el spuse vornicului satului să-i găsească o gazdă unde să nu fie nimenea mai mare decît dînsul.
Vornicul se gîndi el în fel şi chip şi îşi aduse aminte că la marginea satului era o vădană, care nu mai avea pe nimenea pe lîngă dînsa, decît un copilaş de ţîţă.
Merseră ei împreună la casa văduvei, se culcă aga într-o odaie ce era părete în părete cu aceea unde trebuia să se culce gazda, iar vornicul se întoarse acasă mulţumit că a găsit gazdă după placul turcului.
Dar copilul femeii celeia era o prubă de copil rău şi năsîlnic, nevoie mare!
Aşa, pe cînd turcul de-abia aţipise, unde nu se puse copilul pe orăcăit ... şi orac! orac! pînă în zorii zilei, de n-a mai putut bietul turc să închidă ochii.
A doua zi cînd a venit vornicul să-l ia pe agă, îl găsi cu ochii roşii de neodihnă.
Cum dădu cu ochii de vornic, turcul şi începu cu gura:
- Ama bine bre eu spus la tine să dai la un casă unde să nu fie altul mai mare decît mine.
- Bine, măria ta, eu te-am dat la casa unde toţi sînt mai mici.
- Mai mici, pe dracu! Tot noaptea n-am hodinit din pricina lui ala mititel. Tu nu ştii că ala mititel îi mai mare decît mine, decît toţi, decît toată lumea şi decît domnul şi chiar sultanul?
Că el nu ştie de frică ori de ruşine, că mai este om străin în casă - zise turcul arătînd la copilul ce, culcat în covată lîngă sobă, dormea  liniştit acum, în ciuda lui.

din culegerea Poveşti, snoave şi legende, de I. Chiţimia  

Constantin Brancusi spunea ca in sufletul fiecarui om traieste un copil. Cind acest copil dispare, am murit deja. Cred ca toti ne reamintim uneori momente minunate din copilarie, cind universul nostru plin de miracole parea sa nu mai aiba limite, iar, citeodata, aceste amintiri ni le aduc in prezent copiii din viata noastra.
Urmarindu-i de aproape, ne dam seama ca sint, de fapt, spirite independente, de la care avem atitea de invatat si ca rolul nostru este doar de a-i ajuta sa faca primii pasi, sa se readapteze la existenta de aici, de pe Pamint, pentru ca apoi sa-si urmeze menirea.
Nu as vrea sa va plictisesc cu prea multe cuvinte, asa ca voi lasa imaginile sa vorbeasca

Ingerasul pazitor


(va rog sa treceti peste calitatea inregistarii! Nu am gasit alta, insa merita vazut)            O lumina mica

http://fotopoeziemuzica.wordpress.com/2008/08/15/copilul-diamant-alexandru-pargaru/

Noapte buna

Si pentru ca am inceput materialul cu "miracole" as vrea sa-l inchei la fel. Cred ca in fiecare zi ar trebui sa sarbatorim cite ceva (uneori ni se furnizeaza astfel de ocazii generalizate,  alteori sint lucruri ce ne privesc pe fiecare in parte) si chiar avem ce sarbatori: miracolul vietii. Ni-l reaminteste, de obicei, aparitia unei noi vieti in universul nostru imediat sau o situatie - limita.

Cu toata dragostea, pentru copiii din noi si din vietile noastre!